Am mai postat asta și pe Jurnalul meu de aberații, deci este un… repost?

Uneori simt că trebuie să ies din poveștile altora și să intru în ale mele, mult prea monotone, mult prea la îndemână și eu, mult prea obișnuită cu ele. Eternele drame și comparații pe care adesea le fac, scoțându-mă din rutină și dorindu-mi ceva ce nu o să am vreodată. Îmi doresc să mă pot exprima atât de bine, încât să dau oamenilor exact ceea ce simt eu. Dar acum nu simt nimic. Bine, adică simt, că nu prea ai cum să nu simți nimic, dar e autohton. Asta simte toată lumea, oricum. Mă refer la o frustrare. Frustrarea că aș fi putut fi mai bună, dar poate dacă eram bună acum nu mai învățam atâtea chestii, frustrarea că merg la liceu șase ore pe zi și nu am timp de viață, frustrarea că lanțurile invizibile nu mai există și că mă dezlănțui cu totul și nu ultima, frustrarea de a trăi.
E bine. Sunt un om extrem de frustrat, dar într-un sens bun. Eu în loc să fac rău oamenilor cu frustrările mele minore, prefer să mă descarc prin orice mijloc și să nu fiu alta decât eu; fără să îmi schimb căile sau să mă duc dracu. E bine când știi ce vrei. Eu doar cred că știu ce vreau, ceea ce vreau acum ar putea fi un coșmar la momentul în care se va întâmpla. Sunt în mare parte ignorată, în viața mea există doar trei persoane care mă ascultă cu adevărat, iar ele se știu. Restul așteaptă să îi bag în seamă, apoi să bat un apropo la un gânduleț care mă macină pe mine undeva jos și în spate și să dezbatem. Apoi încep cu problemele lor, imposibil de ignorat, pentru că un om frustrat nu va ignora vreodată frustrările altor oameni. Și apoi nu mai vorbiți vreodată și lași în urmă o umbră, care știe mult prea multe despre tine.
Probabil vă întrebați ce pula voastră e cu acest apogeu al morbidității mele sincere la ora nouă, într-o seară de luni. Aș putea spune că nu am ce face cu viața mea, dar internetul mă va asculta la infinit, așa că o să îmi înșir gândurile sinistre și mortuare aici.
Scriu o carte la 17 ani. Da, probabil că v-ați întrebat de ce dracu puneam fragmente (clar fragmente, aveau ghilimele) nonsens și cu orice relație în afară de legătură unul față de celălalt. E nașpa. Scriu. Când nu pot să scriu, vreau să scriu. Și când pot, fac ceea ce fac acum. Amân. Și o să mă trezesc singură. Așa, revenind. Practic scriu de la 13 ani. Eram în perioada mea obsedată de Naruto și alte anime-uri și sufeream mult din cauza răutății altora. Nu, de fapt, nu dau vina pe ei, că e vina mea. De fapt, suferința mea era efectul răutății lor asupra mea. Ei poate doar se distrau. Și m-am gândit la lumea în care trăim. Și am adăugat toate prejudecățile din lume legate de orice. De la vestimentație, până la sex. Și mi-am creat un univers imaginar. Univers, impropriu zis. Și am scris câteva propoziții pe site-uri de FanFiction, pentru anime-uri, la secțiuni de ”Originale”.( povestea mea nu are nicio treabă cu niciun anime) Și am dat într-o criză adolescentină și m-am oprit din scris. Cred că, de fapt încercam să mă răzbun pe mine prin a îmi interzice scrisul. E ok, ajunsesem să îmi povestesc singură noaptea ce s-a mai întâmplat și nu am uitat nimic.

ff04a-tumblr_lmhpjfq0bu1qex9ayo1_500
Și anii din viața mea au trecut cu câteva idei, din an în paște, pentru mirobolanta poveste pe care nu avusesem de gând să o împărtășesc cu nimeni. Până într-o zi. Când mamei i s-a programat într-un mod absolut spontan să scrie o carte (lucru care la început, mi se părea dubios, adică… carte… Eminescu). Și e foarte mișto cartea aia, vă garantez. ”Zilele Amanților”. Încercați. Am recitit-o și pe ciclu și tot am râs. Și am mers la lansări, eram ”micul ei ajutor”, o susțineam, o susțin și tot așa. Într-o zi, am fost la lansare la Brașov. Cu mult după ce apăruse cartea. A fost morbid. Drumul m-a secat de energie și la popasul de țigaretă simțeam că mă usuc. Am adormit și am deschis ochii dintr-odată (eu comunic foarte mult cu destinul, la modul cel mai serios) și am văzut că tocmai intrasem în Brașov. Fix în secunda aia. Și culmea, mă trezisem cu o stare genială. (eu de obicei borăsc în mașină). Și mă uitam la mama. Și tot drumul ascultasem muzică și dezvoltasem o obsesie pentru acțiunea poveștii mele. Vizualizam fiecare scenă. Și nu voia să plece, nu aveam să scap niciodată. Nu știam ce mai e real, orice vedeam asociam cu ideea mea cretină și îmi repetam într-una că nu există. Și intru în librărie. Și mă uit la mama. O femeie frumoasă, prietenii mei îi spun MILF, eu prefer doar frumoasă, ca să nu se înțeleagă altceva. Da, pe mama o iubesc mult. Mama e un om ok și dacă reușești să o ții cu o vorbă vreo cinșpe minute e o mare realizare, pentru că pe ea o interesează doar ceea ce vrea într-o discuție. Pe mine mă ascultă mereu. Din fericire. Cred.

tumblr_nlz6kjasha1sovzrpo1_540
Și o priveam. O femeie realizată, din orice punct de vedere. (pentru societate) : copil, casă, bani, sănătate, JOB. Asta contează în zilele noastre, nu? De ce mai avea ea nevoie? Ce îi mai păsa de restul vieții ei? Ei, ea, realizată și așa, a scris o carte. Și o admiram, nu intenționam să o copiez sau ceva, dar o admiram. Chiar foarte mult.
Și pe drum am simțit o ”vomă” sufletească. Și mă măcina psihic și îmi vibra inima. Și am simțit cum personajele singure vor să se scrie. Fără motiv. Vor să iasă din lumea mea, să le știe oamenii povestea. Nu, nu am structurat nimic. Am ajuns acasă și am scris douăzeci de pagini în jumătate de oră. Pagini la care nu am corectat ulterior nimic, în afară de timpuri și câteva virgule. Apoi povestea toată e în capul meu. Mi-am luat pe telefon Keep (vă recomand, foarte mișto) și am început. Ieșeam în oraș ”Stai, coaie, am o idee de carte” și mă izolam în piept cu telefonul, ca nu cumva să citească cineva lucrurile incoerente pe care le scriam, exact cum le aveam în cap: ”dus paine cumparat sandviș”. Și am început să dezvolt o manie pentru cartea asta. E viața mea, simt că e povestea care m-a făcut să rezist într-o lume atât de rea. Acum că v-am transpirat puțin cu siropozitatea mea deloc necesară, să vă zic și cam în ce constau cele 300 și ceva de pagini scrise de la sfârșitul lui octombrie, până acum 2 săptămâni.
O societate plină de prejudecăți. Prejudecăți care nu reprezintă nimic mai mult decât gândurile voastre plate și duse la o exagerare sublimă. Idei legate de stilul de viață pe care acel oraș imaginar le impune asupra oamenilor. Apoi vine tipa asta, personajul principal; o vedetă cu viața perfectă, inocentă și fericită, de 14 ani. Toată povestea se termină cu ea la 19. Și ea are o evoluție psihică. Când o să îmi citești primele pagini o să zici că e scrisă de o persoană cu sindromul Tourette. La început o să mă urăști și pe mine, o să o urăști și pe ea. Iar eu o să mă duc într-un colț, să plâng, până îți vei da seama despre cum stă treaba cu adevărat. Că e gândirea ei la 14 ani.
Câteva cuvinte despre carte? Păi droguri, alcool, rockeri, maneliști, producători de dubstep, cocalari, datorii, violuri, copii plini de bani, incest și nu în ultimul rând, sex explicit. Atât dur, cât și frumos, cum vă place vouă. (și da, iubitul meu e ok cu asta, nu îl violez în timpul liber și știe că sunt nebună și că am o minte care își poate imagina absolut orice, mă susține)
Nu am idee cum să închei așa ceva (postarea), așa că o să vă spun doar că o să mai revin cu câte un fragment- două, din când în când. Încă e în curs de șlefuire și eu chiar sper să iasă ceva de capul ei și să schimbe niște mentalități. Știu că nu o să facă asta, dar nu e ilegal să crezi în tine.

Anunțuri

7 gânduri despre &8222;De ce scriu o carte la 17 ani&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s