Așa m-am simțit. Zilele astea. Tantrums și tristeți nemărginite. Întrebări și autoinducere de stări nașpa. Senzația de respingere și ignorare. Îmi acordam atenția pe care o doresc de la alții, dar în mod negativ. Aici stau pe întuneric și ascult ploaia.

Asta voi face. De ce să-mi fie frică de mine? orice ar fi, ar ieși bine, nu? vă mă chinui. să iasă ceva. Și când chiar te chinui, nu mai există întrebări. Alea ți le pui tu, că ești prost.

1

Sunt happy. Am realizat că tristețea există doar în mine. Sunt super împlinită, dar mi-e dor de starea care mi-a dominat copilăria, fără motiv. Sau doar din plictiseală. Nu sunt un suflet pierdut, ci unul special. Nu oricine face căcaturile pe care le fac. Nu oricine se chinuie pe el. Decât oamenii speciali. Că ei își văd frumusețea, dar o resping. E ceva prea frumos ca să fie al meu. Eu am creat asta. Mereu mi-am dorit, în ultima perioadă, constant, ca cineva să mă îndepărteze de mine. Dar, seara, tot cu mine rămâneam. La fel și când mor. Sau când sunt pe budă. De ce să mă ignor? De ce să-mi dau seen la sentimente, ca apoi să nu mai răspund? Măcar să nu ”citesc mesajul”. Înțelegeți voi comparația.

De ce să-mi las planurile să se spulbere, doar din frică? Cine sunt eu, să-mi fie frică? Mereu i-am criticat pe lași. EU nu sunt una. Eu nu pun în aplicare, din masochism. Să mai aștept puțin. Să mă bucur mai mult. Dar gândul tot acolo-mi stă, și când reușesc să duc chetia aia la capăt, nu mă mai bucur la fel. Că am disimulat deja fericirea care mi-o va oferi, mi-am imaginat-o terminată. Fă chestia aia, fără regret. Măcar să știi că te-ai bucurat. Că eu știu când ceva e greșit. Și e greșit să fac asta. Cine sunt eu să zic că nu merit fericire? Cine sunt eu, să mă înfrânez? Să mă târăsc printr-o lume atât de simplă, cu planuri complicate? Inima mea nu s-a schimbat deloc. Doar i-am pus eu un scut de metal. Și m-am salvat. Odată ce am conștientizat toate astea. Odată ce m-am găsit în mediul meu, pe mine. Că știu unde aparțin.

Nu sunt o fantomă a trecutului. Nu am o viață ciudată. Nu mi-e scârbă de ceea ce fac. Mi-e scârbă de minciuna în care mă afund. Dar, cum orice minciună are un final, și aceasta are. Și nu e un final spre credibilitatea ei. E un final cu ”am mințit.”. Nu am cum să nu mă iert. Că sunt eu. Cum să am ceva cu mine? Îmi sunt recunoscătoare. Sunetul ploii îmi arată că aici e lumea mea. Că nu mai am unde să o caut. Că, deși e ziua personajului principal din cartea mea, lumea nu s-a terminat. Și nici ea nu a îmbătrânit cu un an. Că ea e nemuritoare, nu ca mine. Că viața se bazează pe a te descărca. Că oamenii sunt norocoși cu tehnologia. Nu suntem atât de superiori, precum ne credem. Doar ne-am născut cu ”sunt om, nu animal” în frunte, și exploatăm asta, cum putem. Ne comportăm ca animalele, având scuza că vorbim și folosim telefoane, iar animalele nu.

2

Viața mea e exact ce îmi doresc. Nu vreau să plictisesc, ci doar să creez versuri pe melodia bătăilor inimii mele. Vreau să fiu aici pe veci, iar dacă nu, să creez ceva. M-am creat pe mine, și e suficient. Contează cum evoluezi. Contează să asculți ploaia și, dacă-ți vine vreo idee de schimbare, să accepți. Nu, nu e o prostie! E viața ta. Dar ești prea puturoasă ca să o schimbi. În această clipă ai ratat schimbarea. Poate vei rămâne așa pe veci. Un om mult prea obișnuit. Acea octavă de pian puțin diferită din muzica vieții tale. Aia ascult-o. Schimbă-i ritmul. Fă-o pop, daca așa simți, deși tu asculți rock. Renunță la orice prejudecată.

Stare de căcat, nu mă face să fiu altcineva. Nu vreau să te schimbi. Nu mă așterne pe un cearșaf alb, dacă eu am zis că-l vreau negru. Nu-mi cumpăra un sicriu de lemn, dacă eu vreau unul de marmură. Nu mă uita vreodată. Fii mereu, fii aici. Nu acum, că vreau eu. Ci când o fi. Dar promite că vei fi. Nu mă face să fac căcaturi. Nu mă lăsa să mă mai atac. Nu mă jigni. Nu mă spăla pe creier. Nu mai înjura, dacă după îl rogi pe Dumnezeu să te ierte. Nu te înfrâna. Înfrânează-te, dar doar dacă te va ajuta să savurezi mai mult binele. Ești binecuvântat, binele nu ți se cuvine, știi, nu? Oricând se poate întâmpla ceva. Nu mai vorbi. Vreau să asculti ploaia cu mine. Nu mai cânta, că nu ai voce. Lasă-ți inima să cânte, apoi descifreaz-o. Deschide-te cu totul, și lasă liniștea să intre. Ea spune cel mai mult. Nu vorbi pe limbi ciudate cu propria persoană. 1382820_645476098807813_697681259_nFi-ți recunoscătoare pentru ceea ce ești acum. Scrie un sfert de oră în continuu, dacă nu te supără. Toți trăim pentru ceva. Dar tu, nu-mi spune tu mie pentru ce să trăiesc. Tu nu-mi vrei binele. Ești aici, ești din nou aici, apoi dispari, ca o umbră, prin lumina aia blestemată. Iarăși ai uitat să închizi geamul. Nu mă programa.

Nu mă lua de lângă ce-mi doresc… Că acum sunt mai bine ca niciodată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s