Gata cu pseudo-quote-urile!

M-am săturat să văd pe newsfeed:

„Nu te bucura că femeia ta e cea mai frumoasă. Bucură-te că e cea mai fericită.”

”Mărimea nu contează și banii nu aduc fericirea.”

”În viață nu contează cât ești de bogat, contează cât ești de fericit.”

blablabla.

Bă, chestiile cu fericirea, fericirea, fericirea, devorbăcutine și etc., cred că mergeau în perioada aia cu Romeo și Julieta, când mă-ta te obliga să te măriți cum îți vine ciclul și prezervativul era cel mai mare păcat, probabil mai mare decât sinuciderea. Nu contează legile, contează cum sunt aplicate/ interpretate. Fie ele scrise sau nescrise. Citește în continuare Gata cu pseudo-quote-urile!

Reclame

Dreptul etern de a evolua

Și nu e problema mea că tu încerci să mi-l iei. Evoluez, singură sau cu un om, pe planul meu, în timp ce el evoluează pe al lui. Nu pot sta cu o persoană care e statornică din punct de vedere al minții, care e monotonă din punct de vedere al lucrurilor pe care le face, care e închisă la lucruri noi, care preferă puțin, care se mulțumește cu cât i se dă, care nu-și știe drepturile, legile nescrise. Citește în continuare Dreptul etern de a evolua

De mult timp

De mult timp n-am mai scris aici. Nu am timp sau chef. Nu știu, e o perioadă aiurea din punct de vedere psihic, care mă face să vreau să dorm vreo două săptămâni, și să plâng în fundul curții. Apoi, îmi amintesc că n-am o curte.

Am multe notițe cu „idei blog”. Dar nu pot scrie programat. Sau copia la un test. N-am de ce. Ar fi mai bine să te duci beat la bac, decât să copiezi. Tot prost rămâi, dar măcar, beat fiind, prostia devine productivă. După ce termin de scris „mizeria” asta, o să-mi fac un 3 în 1 și o să mă uit la poze cu ferestre stropite de ploaie. O să ascult Evanescence, de care lumea își bate pula, și o să-mi aștept mama, să-mi încălzească mâncare. Mi-e lene. Sunt o casnică tristă și muribundă. Critic ceea ce regăsesc în mine, spre a mă îndrepta. Apoi realizez că nu-mi pasă și că degeaba mă critic. De ce să mă critic după standardele altora? Mă critic după ale mele; apoi, realizez că sunt perfectă pentru mine.

Mă întorc, și îmi arunc bluza de pe mine. Stau topless să-mi caut un maieu. Îl pun pe mine, apoi realizez că Benjamin doarme în pat. Și sunt fericită. Poate că, în unele zile, nu-ți vezi moartea în fața ochilor.

tumblr_nqahnq9ssN1qgevuso1_250

Azi traversam strada. Ascultam Slipknot și eram deep în mine. Mă apucă cineva de ghiozdan, la următoarea trecere de pietoni; era intersecție. O bătrână. Credeam că e nebună și încercam să înțeleg ce zice și să mă și retrag, în același timp. Apoi am realizat că nu o aud pentru că am căștile în urechi, nu pentru că e nebună. Mi-am oprit melodia și am auzit-o. Mă rog, mergea melodia, dar erau căștile băgate-n gulerul de la hanorac; hanorac, care miroase a boschetar, pentru că îl țin pe mine când fumez la geam. Mă ruga să traversez cu ea. Și trecerea a durat mai mult, că mergea încet și s-a oprit la jumate. A zis că era oarbă la un ochi, dar nu se observa. Mă gândeam că pula, că întârzii acasă, unde o să stau degeaba, că pana mea… Dar asta e gândirea umană, superficială, care se înfurie: poate se întâmpla ceva nașpa, dacă nu o întâlneam, poate m-a salvat de ceva, cine știe? A început să-mi zică: „Nouă trebuie să ne fie frică. Azi trebuie să ne fie frică.”, nu fusesem atentă și credeam că „Aoleu, am dat de o nebună, cum fug, cum evit inevitabilul, poate are vreo premoniție, nu vreau să-mi aflu viitorul. O întreb „Adică?”, și mă lămuresc, în timp ce îmi strânge brațul. „De hoți. Scuze că te-am speriat, dar știu că, în ziua de azi, trebuie să ne fie frică de hoți. Unei femei i-a furat portofelul din mână” și etc. Credea că m-a traumatizat. I-am zis că e ok, am traversat, parcă a durat o oră, apoi mi-a urat sănătate și mi-a mulțumit și etc. și a plecat singură. Nu m-am mai uitat în spate, am intrat pe străduță. Tot melodia aia continua. Două minute mi-a luat să ajut un om.

P.S. săraca femeie, nu știa cât sunt de oligofrenă; e ok.

Suntem minciuni – repost

Suntem, și chiar suntem. Câte vise neterminate încă hoinăresc în aerul pe care îl respirăm din cauza creatorilor lor, care s-au dus de mult? Câte iluzii am avut când eram mici, dar niciodată tupeul să le punem în aplicare? Suntem delăsători, pentru că dacă altul n-a putut, de ce să pot eu? Ne căutăm scuze penibile, și totuși, chiar și fără ele, odată ce realizăm ceva… cât ne vom bucura?

Citește în continuare Suntem minciuni – repost

Ruga de seară

Lumina e de mult timp pierdută. M-a părăsit pe veci, și eu pe ea; intenționat. Lumea se prăbușește în fața mea, și nu pot decât să privesc, ca un creator, cum tot ceea ce creez se destramă. Nu pot decât să plâng și să îmi simt sângele în vene, știind că sunt la fel de umană ca și toți. Nu pot decât să plâng, nu pot decât să strig. Nu pot să fac mai mult decât un alt om. Citește în continuare Ruga de seară