De mult timp n-am mai scris aici. Nu am timp sau chef. Nu știu, e o perioadă aiurea din punct de vedere psihic, care mă face să vreau să dorm vreo două săptămâni, și să plâng în fundul curții. Apoi, îmi amintesc că n-am o curte.

Am multe notițe cu „idei blog”. Dar nu pot scrie programat. Sau copia la un test. N-am de ce. Ar fi mai bine să te duci beat la bac, decât să copiezi. Tot prost rămâi, dar măcar, beat fiind, prostia devine productivă. După ce termin de scris „mizeria” asta, o să-mi fac un 3 în 1 și o să mă uit la poze cu ferestre stropite de ploaie. O să ascult Evanescence, de care lumea își bate pula, și o să-mi aștept mama, să-mi încălzească mâncare. Mi-e lene. Sunt o casnică tristă și muribundă. Critic ceea ce regăsesc în mine, spre a mă îndrepta. Apoi realizez că nu-mi pasă și că degeaba mă critic. De ce să mă critic după standardele altora? Mă critic după ale mele; apoi, realizez că sunt perfectă pentru mine.

Mă întorc, și îmi arunc bluza de pe mine. Stau topless să-mi caut un maieu. Îl pun pe mine, apoi realizez că Benjamin doarme în pat. Și sunt fericită. Poate că, în unele zile, nu-ți vezi moartea în fața ochilor.

tumblr_nqahnq9ssN1qgevuso1_250

Azi traversam strada. Ascultam Slipknot și eram deep în mine. Mă apucă cineva de ghiozdan, la următoarea trecere de pietoni; era intersecție. O bătrână. Credeam că e nebună și încercam să înțeleg ce zice și să mă și retrag, în același timp. Apoi am realizat că nu o aud pentru că am căștile în urechi, nu pentru că e nebună. Mi-am oprit melodia și am auzit-o. Mă rog, mergea melodia, dar erau căștile băgate-n gulerul de la hanorac; hanorac, care miroase a boschetar, pentru că îl țin pe mine când fumez la geam. Mă ruga să traversez cu ea. Și trecerea a durat mai mult, că mergea încet și s-a oprit la jumate. A zis că era oarbă la un ochi, dar nu se observa. Mă gândeam că pula, că întârzii acasă, unde o să stau degeaba, că pana mea… Dar asta e gândirea umană, superficială, care se înfurie: poate se întâmpla ceva nașpa, dacă nu o întâlneam, poate m-a salvat de ceva, cine știe? A început să-mi zică: „Nouă trebuie să ne fie frică. Azi trebuie să ne fie frică.”, nu fusesem atentă și credeam că „Aoleu, am dat de o nebună, cum fug, cum evit inevitabilul, poate are vreo premoniție, nu vreau să-mi aflu viitorul. O întreb „Adică?”, și mă lămuresc, în timp ce îmi strânge brațul. „De hoți. Scuze că te-am speriat, dar știu că, în ziua de azi, trebuie să ne fie frică de hoți. Unei femei i-a furat portofelul din mână” și etc. Credea că m-a traumatizat. I-am zis că e ok, am traversat, parcă a durat o oră, apoi mi-a urat sănătate și mi-a mulțumit și etc. și a plecat singură. Nu m-am mai uitat în spate, am intrat pe străduță. Tot melodia aia continua. Două minute mi-a luat să ajut un om.

P.S. săraca femeie, nu știa cât sunt de oligofrenă; e ok.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s