Despre fanii scriitori wannabe

Ador să inspir lumea. Ador ca oamenii să-mi spună că i-am ambiționat să-și pună în aplicare un vis, oricare ar fi acela, doar pentru că eu am reușit asta la 17 ani. E superb, e minunat.

Vezi și SCRIITOR vs. AUTOR

Dar… de ce nu mai există fani sinceri? De ce cititorii, mai nou, și-au luat o atitudine de „nu mai sunt fanul nimănui, nimeni nu mă inspiră, îi urăsc pe toți. Pentru că ei au reușit nu voi reuși eu”?

DSC_0272

Sincer, majoritatea fanilor ne obiectifică în ultimul hal. Ei nu văd un autor, ei nu văd o persoană, ca și ei, ei nu văd substratul. Ci doar o concurență imaginară și o ură nefondată. Și tocmai de-asta nu le iese nimic. Ei văd o imagine, o față, o impresie, nu un om.

Când abia mă lansasem pe piața literară, NU oricine publica o carte, ca acum. Iar asta o susțin cu toată inima. Că nu-mi place mie de mine, că am defecte, că am self-esteem-ul sub pământ, asta e ok. Dar ce-i al meu e al meu, iar munca titanică pe care am depus-o, ca adolescent, mi-a schimbat mie perspectiva. Nu am luat pe nimeni ca model sau ca etalon, am zis că hai să fiu cea mai bună variantă a mea. Sau măcar să încerc, nu?

Vezi și Invidia între autori

Și, la vremea respectivă, primeam numai mesaje de laudă, de „m-ai inspirat să dau la teatru, că am realizat că viața e scurtă, mi-ai deschis ochii etc.”, declarații, poze, citate, povești cu profesori, povești cu părinți, povești cu fugit de acasă, povești cu droguri, povești cu de toate. Oameni de toate vârstele, din toate domeniile și cu diverse pasiuni- mi-au simțit ei mie cartea atât de intens.  Nu e adorabil? Ba e. Chiar mai mult decât atât.

_MG_0878

Dar de ce în ziua de azi toți „fanii” vor doar păreri privind textele scrise de ei? De ce în ziua de azi toți „fanii” aceia 100% declarați, până la moarte, vor, de fapt, să scrie o carte, la rândul lor? Phew! Repet, ador să inspir oamenii. Dar urăsc să-i fac să se mintă. Ba chiar mai primeam texte și bloguri drăguțe, dar persoanele în cauză scriau deja de ani buni.  Nu e vorba despre ei aici.

Ei nu văd diferența dintre „a admira” și „a imita”. Nu văd decât că au citit o carte care le-a plăcut și le e ciudă că n-au scris-o ei, în măsura în care cartea aia probabil se numără printre singurele trei citite vreodată și vor și ei să fie scriitori. Sunt refuzați de edituri (șocant pentru zilele noastre și pseudo-editurile care publică analfabeți și au 14 like-uri pe FB) și se duc într-un colț să plângă.

DSC_0207

Cu ce mă afectează? Cu nimic, în pula mea. Doar că e trist. Că, în fond, putem toți să ne apucăm să scriem cărți. Oricum publicul face selecția, și așa a fost mereu. Dar știi ce e dureros? Că sufletele astea pierdute care stau într-un colț și se întreabă ce să mai scrie în noua lor carte ar putea fi buni la altceva. Și își irosesc potențialul impunându-și orbește un drum ce va duce, inevitabil, la dezamăgiri. Și pierd timp căcălău pe un căcat.

Nu încerca vreodată să imiți pe nimeni. Chiar dacă îți place ce a publicat Cine știe prin ce a trecut persoana respectivă, de a ajuns să scrie acele rânduri?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s