Arhive categorie: aberatii

Singur

Cand a fost ultima oara cand ai facut ceva singur? Cand ai mers singur intr-un bar ca sa te cinstesti pe tine? Cand ai ajuns intr-un loc fara niciun fel de indicatii? Cand ai avut ultima realizare singur? Cand te-ai sfatuit singur? Cand te-ai judecat singur? Si in special… cand ai gandit singur?
Singur, fara prejudecati, fara clisee, fara ora fixa si fara stres. O zi de genul te-ar salva, nu? O zi in care seful nu are nevoie de tine la birou, o zi in care nu se pun absente, o zi in care iti scoti bateriile de la ceas si te trezesti fara alarma. Si iti faci un espresso bun, apoi te uiti pe geam. Iti dai telefonul pe avion si intri pe Facebook. Parca n-ai posta nimic. Te intorci in bucatarie si realizezi ca s-a racit cafeaua cat sa o poti bea, asa ca o savurezi, desi e espresso. Ai fuma, dar nu ai mancat nimic. Cum suna niste cereale cu lapte? Sau un sandvis? Sau orice se mananca de dimineata? Naspa, asa e. Iti scoti niste prajitura din frigider pentru ca asta poftesti tu. Si pentru ca esti singur. Iei o gura de cafea si e primul gust care iti vitalizeaza ziua. Deschizi sertarul, nu mai ai lingurite. Nu poti manca prajitura. Dar ai furculite, asa ca ce are daca ai manca-o cu furculita? Iei doua guri din blatul ala moale si insiropat, apoi iti iei pachetul in mana. Si scoti o tigara dar inca mai ai gust de cafea in gura. Pentru ca gustul asta ti-a vitalizat ziua. Iei telefonul si intri pe Insta sa faci poza la cafea, dar parca nu are sens, ca unele momente le-ai petrece doar cu tine. Si neavand vreo limita azi, cu o zi abia inceputa, iti vine in minte ceea ce iti place sa faci. Si o faci, pentru ca esti singur. Inchizi Wi-Fi-ul si te pui pe balcon. Si pictezi. Sau scrii. Sau cauti inspiratia de care nu ai nevoie pe geam, doar pentru a medita la ultimele momente in care aceasta idee, pe care o tii in tine de atata timp, e doar in capul tau. Si o transpui in realitate. Si astazi ti s-a schimbat viata pentru totdeauna.
Dar maine, maine nu mai conteza cine ai fost azi. Maine te vei intoarce la rutina ta, carand secretul unei zile petrecute singur.

Reclame

Locuri prin care am fost & subconștientul

Încă nu conștientizez prin câte locuri am fost și ce mi-au întipărit ele în subconștient. Ai câteva idei, și habar nu ai de unde îți vin. Bine, poate că ar fi trebuit să vorbesc la persoana I. Că nu generalizăm. Dar totuși, mi se pare minunat că persoana care stă aici și scrie asta, pe scaun, cu un monitor în față, a admirat atâtea locuri și a simțit atâtea energii diferite, oferite de ele. E amazing, e foarte tare!

Elementul de ”trecut”, deja nu mai există, pentru că nici măcar nu mai știm ce e prezentul. Dar prefer să jonglez cu noțiunile astea, pentru că nimeni nu mă oprește. Am vizitat munți, cetăți, dealuri, pietre, locuri care te duceau cu gândul la primăvară și culori, sau altele, complet gotice și muribunde, în cel mai artistic mod posibil.

Și tu acum erai undeva, dar acum ești altundeva. Citești asta de la calculator, sau de pe mobil din pat, sau dintr-o cafenea, sau poți fi oriunde acum. Nimeni nu știe, pentru nimeni nu contează ceea ce simți, dar măcar simte pentru tine. Nu fii nesimțit.

Aici, câteva locuri prin care am umblat eu, ca un om fericit ce sunt. Așa, din poze, conștientizez atâtea detalii, de care subconștientul meu știa foarte multe, din moment ce mi-a programat să fac pozele astea, la chestii care, la prima vedere… nu mi-au inspirat mai mult decât ceea ce reprezintă. O viziune de 2-3 secunde, ca apoi să găsești altceva mai ”cool”, și să îl pozezi. Uite la ce sunt bune pozele!

Lumea se ia mereu de mine ”off, iarăși faci poze? iar filmezi?”. Păi da, că eu nu fac poze ca să le pun pe Facebook. Țin orice poză pentru mine, ca apoi… să mă uit la ea. Și să zâmbesc la inerția ei, sau la dinamismul videoclipurilor, care arată momente unice, greu de recuperat, imposibil, de fapt. Nu șterg nimic niciodată, ceea ce șterg îmi trimit, și tot așa. Hai să savurăm etern unele momente.

P.S. Eram obsedată de felinare. Și de indicatoare. Delectați-vă.

 

 

Un minut

Un minut în care nu faci nimic cu viața ta.

Un minut în care speri ca persoana de care îți place să-ți răspundă.

Un minut în care aștepți un răspuns important.

Un minut în care ți s-a rupt unghia; până-n minutul ăsta o aveai.

Un minut de nervi.

Un minut în care fuți tot pe plan spiritual.

Un minut rămas la testul de sarcină.

Un minut în care asculți melodia favorită.

Un minut în care simți energia pozitivă de la un om care a trecut pe lângă tine la metrou.

Un minut în care mai ai puțin până ce borăști.

Un minut în care îți revii.

Un minut ce poate dura un minut

sau o eternitate.

Artă prozică

 

Cuprinsă de paragrafe din povești în care nu voi fi nici măcar un copac din decor, îmi contemplez viața.

Aleg din nou să scriu despre lucruri random ce îmi vin în timp ce bat la tastatură. Mă gândesc la originalitate. Dar și la ideea porției. Nu e bine să fumezi 2 țigări una după alta, dar dacă țigările, de fapt, ar fi cât două? La mărime, sau nu știu. Eu fumam prin a noua două în același timp, le țineam în gură, și le mai și scoteam filtrul. Viață de tractorist. Citește în continuare Artă prozică

E N C O R E

Am fost acaparată și singură, în suflet.

Știi sentimentul ăla, când o zi merge perfect, și dacă fiecare detaliu care pe moment ți se părea lipsit de sens prinde contur cu prezentul? Și indiciile din trecut se leagă de ceva?

Ziua de azi. Memorabilă, pe bune. Citește în continuare E N C O R E

Stația „Lacul”

Văd de la distanță, stând în ușă. Stând în ușă, studiez universul paralel numit realitate. Sunt tristă, dar realizez că, într-un univers paralel, sunt fericită, și mă simt mai bine.

Intru într-un câmp plin de decepții și agonizare, și îl privesc. Cerul este invers, iarba se fumează și mă doare capul. Flori nu are. Decât în păr.

Devine amorțită și se ia cu mâinile de cap, și vede doar alb în jur. Își amintește că doarme, că are liceu la șapte dimineața. Are o misiune în vis, și trebuie să o termine cât mai e timp. Cât doarme. Și doar azi va mai visa asta. E o stație de metrou foarte înaltă și sinistră. Frunzele din copaci devin sânge, și apare din nou stația de metrou. E ca o turbulență la TV, dar într-un final se materializează: în față, peronul. în stânga, unde ar trebui să scrie „Lacul”, numele stației, scrie „Lacul”, dar e o prăpastie mare. Stația are etaj, ascuns, deci, și ea trebuie să ajungă acolo sus.

Trece prin multe tuneluri cu prietenii ei. Dă de un pod subteran și un râu, cu viețuitoare. Prietena ei vrea să se arunce, dar ea o salvează. E inundație. E un lac în stația de metrou „Lacul”. podul merge tot înainte, și e totul ud și întunecat. Miroase urât. Podul continuă, și ajung la o înfundătură, cu o cărare pe ambele părți. Se despart, deși nu aveau de ce, că nu-s mari. Stația „Lacul”, doar că din ea iese un lac, iar pe partea cealaltă e „Lacul 2”. Prietenii ei vin dinspre „Lacul 2” și nu prea își dau seama ce ar putea face. Advice-ul vine, care e doar o voce. Le spune să facă „ce pot”.

Termină treaba. La ieșire, când urcă, se trezesc în Balonul Copiilor. Ies, și sunt pe un bloc. Coboară, de pe acoperiș, în bloc. E sinistru. E post apocaliptic. Acolo, dă de prietena ei cu care nu mai vorbise de mult timp, dar neștiind nimic, și-o arde cu ea. E blocul ei. Apartamentul ei nu mai e acolo. E locuit de altcineva. Sus, e o ușă. În tavan, aproape, fără scară. Acolo vrea să ajungă. Locuitorii par agresivi, răi. E frig și plânge. Iese pe ușă.