Arhive categorie: adevar

Impresii de după Crăciun

În ultima vreme, am început să devin un om mai organizat, mai pozitiv, și mai puțin interesat de ceea ce crede lumea. Mult mai puțin. Da, nici eu nu credeam că se poate.

Dacă 25 decembrie s-a dus atât de repede, ca și orice lucru pe care îl aștepți cu adevărat, Citește în continuare Impresii de după Crăciun

Anunțuri

Cele mai neinspirate cadouri de Crăciun + IDEI

Că tot vin Sărbătorile și nu toată lumea a avut ocazia să cumpere câte ceva celor dragi, putem deveni pradă tentației de a lua un cadou pe ultima sută de metri, ca să fie. Cea mai mare prostie, din punctu meu de vedere. Crăciunul înseamnă dăruire, bucuria de a dărui. Și sunt de părere că în 2017 nu se mai pune problema de „Lasă, cadou să fie!”, „Gestul contează!”, în măsura în care, la ora actuală, găsim prin magazine și supermarket-uri tot felul de cadouri drăguțe, chiar pentru toate buzunarele. Mai jos am să vă prezint o listă cu cele mai neinspirate cadouri de Crăciun. Citește în continuare Cele mai neinspirate cadouri de Crăciun + IDEI

Spiritul Crăciunului & tristețea autohtonă

Încă din copilărie pot spune că eram genul acela de fetiță care abia aștepta Crăciunul. În ciuda unui ghinion masiv, pe care abia acum îl resimt, anume faptul că majoritatea problemelor din familia mea, de orice natură, de la bani la sănătate, au loc în perioada aceasta, familia m-a ferit de asta cât s-a putut, abia acum, la maturitate, simțind cu adevărat aceste tragedii, ca să le numesc așa, pot spune că sunt cu adevărat alături de familia mea de Sărbători. Citește în continuare Spiritul Crăciunului & tristețea autohtonă

Despre fanii scriitori wannabe

Ador să inspir lumea. Ador ca oamenii să-mi spună că i-am ambiționat să-și pună în aplicare un vis, oricare ar fi acela, doar pentru că eu am reușit asta la 17 ani. E superb, e minunat.

Vezi și SCRIITOR vs. AUTOR

Dar… de ce nu mai există fani sinceri? De ce cititorii, mai nou, și-au luat o atitudine de „nu mai sunt fanul nimănui, nimeni nu mă inspiră, îi urăsc pe toți. Pentru că ei au reușit nu voi reuși eu”?

DSC_0272

Sincer, majoritatea fanilor ne obiectifică în ultimul hal. Ei nu văd un autor, ei nu văd o persoană, ca și ei, ei nu văd substratul. Ci doar o concurență imaginară și o ură nefondată. Și tocmai de-asta nu le iese nimic. Ei văd o imagine, o față, o impresie, nu un om.

Când abia mă lansasem pe piața literară, NU oricine publica o carte, ca acum. Iar asta o susțin cu toată inima. Că nu-mi place mie de mine, că am defecte, că am self-esteem-ul sub pământ, asta e ok. Dar ce-i al meu e al meu, iar munca titanică pe care am depus-o, ca adolescent, mi-a schimbat mie perspectiva. Nu am luat pe nimeni ca model sau ca etalon, am zis că hai să fiu cea mai bună variantă a mea. Sau măcar să încerc, nu?

Vezi și Invidia între autori

Și, la vremea respectivă, primeam numai mesaje de laudă, de „m-ai inspirat să dau la teatru, că am realizat că viața e scurtă, mi-ai deschis ochii etc.”, declarații, poze, citate, povești cu profesori, povești cu părinți, povești cu fugit de acasă, povești cu droguri, povești cu de toate. Oameni de toate vârstele, din toate domeniile și cu diverse pasiuni- mi-au simțit ei mie cartea atât de intens.  Nu e adorabil? Ba e. Chiar mai mult decât atât.

_MG_0878

Dar de ce în ziua de azi toți „fanii” vor doar păreri privind textele scrise de ei? De ce în ziua de azi toți „fanii” aceia 100% declarați, până la moarte, vor, de fapt, să scrie o carte, la rândul lor? Phew! Repet, ador să inspir oamenii. Dar urăsc să-i fac să se mintă. Ba chiar mai primeam texte și bloguri drăguțe, dar persoanele în cauză scriau deja de ani buni.  Nu e vorba despre ei aici.

Ei nu văd diferența dintre „a admira” și „a imita”. Nu văd decât că au citit o carte care le-a plăcut și le e ciudă că n-au scris-o ei, în măsura în care cartea aia probabil se numără printre singurele trei citite vreodată și vor și ei să fie scriitori. Sunt refuzați de edituri (șocant pentru zilele noastre și pseudo-editurile care publică analfabeți și au 14 like-uri pe FB) și se duc într-un colț să plângă.

DSC_0207

Cu ce mă afectează? Cu nimic, în pula mea. Doar că e trist. Că, în fond, putem toți să ne apucăm să scriem cărți. Oricum publicul face selecția, și așa a fost mereu. Dar știi ce e dureros? Că sufletele astea pierdute care stau într-un colț și se întreabă ce să mai scrie în noua lor carte ar putea fi buni la altceva. Și își irosesc potențialul impunându-și orbește un drum ce va duce, inevitabil, la dezamăgiri. Și pierd timp căcălău pe un căcat.

Nu încerca vreodată să imiți pe nimeni. Chiar dacă îți place ce a publicat Cine știe prin ce a trecut persoana respectivă, de a ajuns să scrie acele rânduri?

Invidia între autori

Există diverse modalități prin care un om se degradează. Există diverse posibilități prin care un om se umilește. Dar, la ambele, depinde cât de mult. Și, dacă mergi pe drumul tău și, din întâmplare, ajungi în iad, nu te opri. Asta zicea un om celebru. Vă las pe voi să ghiciți.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Scriu de când mă știu. Nu am avut niciodată pe nimeni ca etalon. Citind mi-am dezvoltat vocabularul, dicția, ba chiar m-am cizelat mai bine în viața reală, decât în scris. Cariera de autor mi-am început-o anul trecut, cu „Flori în păr”.

Vezi 10 LUCRURI: Ce am învățat într-un an de „Flori în păr”

Eram naivă, necizelată, crudă, tot ce zbura se mânca, totul era roz și eram prea preocupată de visul meu, ca să-mi mai pese de răutăți. Și prin răutăți nu mă refer la hateri sau la pseudo-hateri (ăia care nu citesc ce scrii, dar știu ei mai bine). Mă refer la oameni de speța mea. La oameni care creează, la fel ca mine. La oameni care simt lucrurile, oameni de aceeași intensitate ca și mine. La artiști, creatori de lumi. Mă refer la alți autori.

Invidia între autori este cel mai umilitor, josnic, scârbos și frustrant lucru care există pe sau în lumea asta. În România, artiștii se văd unii pe alții ca pe obstacole. Și ce dacă scriem pe același subiect? Un om, la o masă de oameni, poate relata aceeași întâmplare pe care toți au relatat-o deja, fiecare în felul lui, în felul lui. Complet diferit. Gândiți-vă la Biblia, pana mea.

Cum poți urî un om doar pentru că există? Cum poți tu să încerci să-i atrofiezi creativitatea, doar pentru că ți-e frică să nu o fure pe a ta? Cum poți încerca să blochezi drumul cuiva? Mă doare în pix că exiști, ba mai mult, trăiesc pe interior mult prea intens tot ce scriu, ca să-mi „trădez” lumile imaginare, prin a introduce în ele elemente din „operele” tale analfabete.

De ce artiștii, în general (în România), se văd unii pe alții ca pe obstacole? De ce, în drumul tău spre creștere, te blochezi, efectiv, pe ograda celuilalt? Tu singur îți furi evoluția. Iar eu mi-o continui. Pentru că e misiunea mea.