Pe veci

Postarea asta o voi pune și pe Jurnalul meu de aberații. Se potrivește cu ambele bloguri. Viața e ciudată. Realizezi cu câtă ușurință estimezi o perioadă de timp până să se întâmple ceva? Cu câtă ușurință ziua de azi devine ieri, nu o mai putem recupera, iar noi suntem ok cu asta.

Până și atmosfera casei mele suferă de un sindrom

Se aude muzică folk din sufragerie. Eu îmi scriu tema la latină, ca să trec clasa, că nu am note, după ce, plecând de la țigară, i-am zis mamei ”Mă duc să îmi fac tema”, ca și cum ar fi ceva foarte uzual. I-am zis-o ca un copil cuminte.

Oh, tu scrii despre heroină. SIGUR te droghezi!

Insuficiență de neuroni. Și mai vorbesc aici și despre ”sindromul Vaslui”, sau glumele de căcat de pe grupuri. De ce pula mea ai judeca o fată că se dă cu fond de ten, ăsta fiind principalul glonț pe care îl arunci către ea?

De ce scriu o carte la 17 ani

Am mai postat asta și pe Jurnalul meu de aberații, deci este un… repost? Uneori simt că trebuie să ies din poveștile altora și să intru în ale mele, mult prea monotone, mult prea la îndemână și eu, mult prea obișnuită cu ele. Eternele drame și comparații pe care adesea le fac, scoțându-mă din rutină…

Pe cine ai mai impresiona?

Azi mi-a venit mie o idee: cum ar fi ca oamenii, în loc de haine, să poarte bani? Fără culori, fără nimic. Câți ar rămâne fără prieteni? Câți ar rămâne fără iubiți? Câți s-ar mai urî pe ei?

M-am grăbit

M-am grăbit. Să trăiesc, să simt, să suflu, să respir. Prin graba de a face lucrurile dinainte, ca să mă asigur că la timpul lor vor ieși bine, am dat numai fail-uri.

Stare

Ieri aveam o stare de rahat. Mare rahat. De fapt, alaltăieri, că ieri am băut și am uitat. Simțeam că orice mi-am dorit vreodată, material vorbind, nu contează. Că totul e josnic și că până și dorința mea de a publica la o editură reprezintă ceva uman și inferior.