Arhive etichetă: iulia ionita

Locuri prin care am fost & subconștientul

Încă nu conștientizez prin câte locuri am fost și ce mi-au întipărit ele în subconștient. Ai câteva idei, și habar nu ai de unde îți vin. Bine, poate că ar fi trebuit să vorbesc la persoana I. Că nu generalizăm. Dar totuși, mi se pare minunat că persoana care stă aici și scrie asta, pe scaun, cu un monitor în față, a admirat atâtea locuri și a simțit atâtea energii diferite, oferite de ele. E amazing, e foarte tare!

Elementul de ”trecut”, deja nu mai există, pentru că nici măcar nu mai știm ce e prezentul. Dar prefer să jonglez cu noțiunile astea, pentru că nimeni nu mă oprește. Am vizitat munți, cetăți, dealuri, pietre, locuri care te duceau cu gândul la primăvară și culori, sau altele, complet gotice și muribunde, în cel mai artistic mod posibil.

Și tu acum erai undeva, dar acum ești altundeva. Citești asta de la calculator, sau de pe mobil din pat, sau dintr-o cafenea, sau poți fi oriunde acum. Nimeni nu știe, pentru nimeni nu contează ceea ce simți, dar măcar simte pentru tine. Nu fii nesimțit.

Aici, câteva locuri prin care am umblat eu, ca un om fericit ce sunt. Așa, din poze, conștientizez atâtea detalii, de care subconștientul meu știa foarte multe, din moment ce mi-a programat să fac pozele astea, la chestii care, la prima vedere… nu mi-au inspirat mai mult decât ceea ce reprezintă. O viziune de 2-3 secunde, ca apoi să găsești altceva mai ”cool”, și să îl pozezi. Uite la ce sunt bune pozele!

Lumea se ia mereu de mine ”off, iarăși faci poze? iar filmezi?”. Păi da, că eu nu fac poze ca să le pun pe Facebook. Țin orice poză pentru mine, ca apoi… să mă uit la ea. Și să zâmbesc la inerția ei, sau la dinamismul videoclipurilor, care arată momente unice, greu de recuperat, imposibil, de fapt. Nu șterg nimic niciodată, ceea ce șterg îmi trimit, și tot așa. Hai să savurăm etern unele momente.

P.S. Eram obsedată de felinare. Și de indicatoare. Delectați-vă.

 

 

Anunțuri

Mulțumesc, societate!

E deja ştiut faptul că trăim într-o societate cu standarde făcute la beție şi unde ăla mai prost stă pe curul lui şi devine în mod uluitor deştept. Cei care nu mă cunosc m-ar numi o revoltată, o altă gură care se ridică şi care oricum nu rezolvă nimic. Citește în continuare Mulțumesc, societate!

Spiritul Crăciunului & tristețea autohtonă

Încă din copilărie pot spune că eram genul acela de fetiță care abia aștepta Crăciunul. În ciuda unui ghinion masiv, pe care abia acum îl resimt, anume faptul că majoritatea problemelor din familia mea, de orice natură, de la bani la sănătate, au loc în perioada aceasta, familia m-a ferit de asta cât s-a putut, abia acum, la maturitate, simțind cu adevărat aceste tragedii, ca să le numesc așa, pot spune că sunt cu adevărat alături de familia mea de Sărbători. Citește în continuare Spiritul Crăciunului & tristețea autohtonă

Am lansat „Percepții Inconștiente” la Bookfest!

18553897_1491591130912988_1578978958_oȘi nici nu mai știu ce să spun. A fost o zi cu încărcătură pozitivă maximă, dar și o zi începută cu emoții, o zi plină, cu adevărat plină. A fost o zi care a meritat. Mulumesc, Oana, mulțumesc, Monica, mulțumesc, Librex.

Mulțumesc celor care au venit ca să mă susțină! Vă iubesc. Mereu am să o spun. Vă iubesc.

Invitați: Monica Ramirez (seria „Alina Marinescu”) și Oana Arion (seria „Nemuritor”)

Foto: Gabriélle Güvenel

18762332_1505876266101121_809886961_n18765104_1505875932767821_1969723815_o18765168_1505875959434485_334147765_o18765200_1505876296101118_1504687619_o18765300_1505876379434443_608253556_o18765308_1505876012767813_310204530_o18766949_1505876152767799_2034523645_o18767002_1505876332767781_1443745249_o18767179_1505876056101142_1861244787_o18767219_1505875982767816_1230383003_o18789233_1505876209434460_188800131_o18789301_1505876186101129_2046647377_o18789513_1505876349434446_1948997945_o18789588_1505876232767791_1509754377_o18789751_1505876026101145_746260837_o18817375_1505875949434486_1182444201_o

 

Despre fanii scriitori wannabe

Ador să inspir lumea. Ador ca oamenii să-mi spună că i-am ambiționat să-și pună în aplicare un vis, oricare ar fi acela, doar pentru că eu am reușit asta la 17 ani. E superb, e minunat.

Vezi și SCRIITOR vs. AUTOR

Dar… de ce nu mai există fani sinceri? De ce cititorii, mai nou, și-au luat o atitudine de „nu mai sunt fanul nimănui, nimeni nu mă inspiră, îi urăsc pe toți. Pentru că ei au reușit nu voi reuși eu”?

DSC_0272

Sincer, majoritatea fanilor ne obiectifică în ultimul hal. Ei nu văd un autor, ei nu văd o persoană, ca și ei, ei nu văd substratul. Ci doar o concurență imaginară și o ură nefondată. Și tocmai de-asta nu le iese nimic. Ei văd o imagine, o față, o impresie, nu un om.

Când abia mă lansasem pe piața literară, NU oricine publica o carte, ca acum. Iar asta o susțin cu toată inima. Că nu-mi place mie de mine, că am defecte, că am self-esteem-ul sub pământ, asta e ok. Dar ce-i al meu e al meu, iar munca titanică pe care am depus-o, ca adolescent, mi-a schimbat mie perspectiva. Nu am luat pe nimeni ca model sau ca etalon, am zis că hai să fiu cea mai bună variantă a mea. Sau măcar să încerc, nu?

Vezi și Invidia între autori

Și, la vremea respectivă, primeam numai mesaje de laudă, de „m-ai inspirat să dau la teatru, că am realizat că viața e scurtă, mi-ai deschis ochii etc.”, declarații, poze, citate, povești cu profesori, povești cu părinți, povești cu fugit de acasă, povești cu droguri, povești cu de toate. Oameni de toate vârstele, din toate domeniile și cu diverse pasiuni- mi-au simțit ei mie cartea atât de intens.  Nu e adorabil? Ba e. Chiar mai mult decât atât.

_MG_0878

Dar de ce în ziua de azi toți „fanii” vor doar păreri privind textele scrise de ei? De ce în ziua de azi toți „fanii” aceia 100% declarați, până la moarte, vor, de fapt, să scrie o carte, la rândul lor? Phew! Repet, ador să inspir oamenii. Dar urăsc să-i fac să se mintă. Ba chiar mai primeam texte și bloguri drăguțe, dar persoanele în cauză scriau deja de ani buni.  Nu e vorba despre ei aici.

Ei nu văd diferența dintre „a admira” și „a imita”. Nu văd decât că au citit o carte care le-a plăcut și le e ciudă că n-au scris-o ei, în măsura în care cartea aia probabil se numără printre singurele trei citite vreodată și vor și ei să fie scriitori. Sunt refuzați de edituri (șocant pentru zilele noastre și pseudo-editurile care publică analfabeți și au 14 like-uri pe FB) și se duc într-un colț să plângă.

DSC_0207

Cu ce mă afectează? Cu nimic, în pula mea. Doar că e trist. Că, în fond, putem toți să ne apucăm să scriem cărți. Oricum publicul face selecția, și așa a fost mereu. Dar știi ce e dureros? Că sufletele astea pierdute care stau într-un colț și se întreabă ce să mai scrie în noua lor carte ar putea fi buni la altceva. Și își irosesc potențialul impunându-și orbește un drum ce va duce, inevitabil, la dezamăgiri. Și pierd timp căcălău pe un căcat.

Nu încerca vreodată să imiți pe nimeni. Chiar dacă îți place ce a publicat Cine știe prin ce a trecut persoana respectivă, de a ajuns să scrie acele rânduri?