Arhive etichetă: poze

Locuri prin care am fost & subconștientul

Încă nu conștientizez prin câte locuri am fost și ce mi-au întipărit ele în subconștient. Ai câteva idei, și habar nu ai de unde îți vin. Bine, poate că ar fi trebuit să vorbesc la persoana I. Că nu generalizăm. Dar totuși, mi se pare minunat că persoana care stă aici și scrie asta, pe scaun, cu un monitor în față, a admirat atâtea locuri și a simțit atâtea energii diferite, oferite de ele. E amazing, e foarte tare!

Elementul de ”trecut”, deja nu mai există, pentru că nici măcar nu mai știm ce e prezentul. Dar prefer să jonglez cu noțiunile astea, pentru că nimeni nu mă oprește. Am vizitat munți, cetăți, dealuri, pietre, locuri care te duceau cu gândul la primăvară și culori, sau altele, complet gotice și muribunde, în cel mai artistic mod posibil.

Și tu acum erai undeva, dar acum ești altundeva. Citești asta de la calculator, sau de pe mobil din pat, sau dintr-o cafenea, sau poți fi oriunde acum. Nimeni nu știe, pentru nimeni nu contează ceea ce simți, dar măcar simte pentru tine. Nu fii nesimțit.

Aici, câteva locuri prin care am umblat eu, ca un om fericit ce sunt. Așa, din poze, conștientizez atâtea detalii, de care subconștientul meu știa foarte multe, din moment ce mi-a programat să fac pozele astea, la chestii care, la prima vedere… nu mi-au inspirat mai mult decât ceea ce reprezintă. O viziune de 2-3 secunde, ca apoi să găsești altceva mai ”cool”, și să îl pozezi. Uite la ce sunt bune pozele!

Lumea se ia mereu de mine ”off, iarăși faci poze? iar filmezi?”. Păi da, că eu nu fac poze ca să le pun pe Facebook. Țin orice poză pentru mine, ca apoi… să mă uit la ea. Și să zâmbesc la inerția ei, sau la dinamismul videoclipurilor, care arată momente unice, greu de recuperat, imposibil, de fapt. Nu șterg nimic niciodată, ceea ce șterg îmi trimit, și tot așa. Hai să savurăm etern unele momente.

P.S. Eram obsedată de felinare. Și de indicatoare. Delectați-vă.

 

 

Anunțuri

18 ani [clean]

„De ce am coșuri?!”,„De ce nu mă ia lumea în serios?!”, „De ce nu-mi dă aia bere? Mai sunt doar doi ani!”, „Abia aștept să cresc… dar mama să nu îmbătrânească! Nici bunicii, nici… și nici să nu aibă nimeni așteptări de la mine!”

Abia am așteptat să fac 18 ani. Acum am 19. Kill us, so we can be forever young.

Eu și cea mai bună prietenă a mea, cu care vorbesc acum, ne spuneam, acum un an și ceva, ambele fiind născute în toamnă:

„-  Ce independente vom fi! Mă jur, mă și mărit, Citește în continuare 18 ani [clean]

Atinsă

Nu am vrut să mă las atinsă de lume. Am creat câte un personaj de fiecare dată când am vrut să shimb ceva la mine. Voiam ca esența mea să rămână în lumea asta, undeva. Voiam ca eu să nu mă pierd. Voiam ca zgomotul de fundal să se oprească. Voiam ca nicio voce să nu îmi mai spună „și eu am pățit-o”. Voiam ca nici eu să nu mai asum asta. Citește în continuare Atinsă

Călătoria mea

Simt că de mii de ani hoinăresc aici, și în sfârșit îmi pot îndeplini misiunea.

Niciodată nu i-am lăsat să știe asta. Îmi cunosc corpul cum am cunoscut mii. Și am unghiile foarte lungi și abia tasstez… îmi vine să plătesc pe cineva să scrie pentru mie, e oribil să scrii cu unghiile mari. E nașpa rău. Citește în continuare Călătoria mea

Ritual psihologic spre găsirea sinelui

REPOST


Ce încerci să fii? Unde ești tu? Cât timp mai ai să te găsești, cât de mult ai suferit? Ce te doare cel mai rău? Când ei vor pleca, tu după cine vei merge? Critică-le viața, dar asigură-te că ai una. Fii un hoinar, așa cum ai fost mereu. Acoperă-ți suferința prin lucruri pământești, ignoră-te pe tine. Astupă-ți vocea interioară plină de frustrări, cu minciuni și glume prea frumos zise. Ești un hoinar.

Aseară m-am trezit sufocându-mă. Bine, recitisem niște scene din „Flori în păr” legate de crize de astm, probabil de-aia. În fine, m-am panicat, ajungând la un semi atac de anxietate/panică. Apoi m-am gândit… De ce mi-ar fi frică să mă sufoc, în timp ce trăiesc, dacă oricum într-o zi nu voi mai respira niciodată? Voi pleca singură, nu mă voi mai atinge, va fi ca în acele vise după care, trezindu-mă, uit că am existat între timp. Câteva secunde. Acel cap frumos va sta într-o zi într-un sicriu.

Citește în continuare Ritual psihologic spre găsirea sinelui

Cădere

Cădere de la etaje imaginare ale problemelor oamenilor de rând, probleme neimportante sau nu la fel de importante precum cele grave, dar nici inexistente.

Îi aud strigătul, și îmi șoptește într-una că ar trebui să fiu singură, singură pe lume.  Citește în continuare Cădere

Outcast vs. Prostie

Sunt un „outcast”, la rândul meu. Și mereu voi fi așa. Sunt un om care nu ține cont de reguli, care se integrează super greu, care dă overthinking la fiecare lucru ca să vadă dacă chiar îi va folosi în viață, mă vopsesc în culori nebune în cap, adică sunt de fapt doar eu, dar pentru societate asta mă numesc outcast. Edgy, cum vreți voi. Sunt eu, mereu am fost așa, am ajuns la optișpe ani fiind așa, so… yea.

Băi, dar ce nu suport, copiii ăia care se cred diferiți și folosesc asta doar ca pe o scuză să nu facă nimic cu viața lor. La șaișpe ani nu știu să pună cratima, dar de ce să meargă ei la școală, când pot să bea să se facă praștie în parc la Unirii și să apară la știri?

Băi, nu te duce la școală, ok. Dar caută, mă, pe net măcar unde se pune cratima, de ce, când să scrii cu literă mare, când nu etc.

tumblr_mck5l37Lck1qgbyrt

Unicitatea constă și în ceea ce faci pe lângă. Adică nu mă înțelegeți greșit, majoritatea artiștilor au fost/ sunt bețivi and so on, dar ăia măcar fac ceva. Compensau alcoolismul and stuff cu tot ceea ce făceau ei, arta căreia îi dădeau viață. Lol?

Ai cinșpe ani, te doare ficatul, borăști zilnic în parcuri, mă jur că tu ești mai apropiat de pet decât emo de hainele negre, dar…

„SUNT DIFERIT DA? NUMAI SUPORT ACEASTĂ LUME CARE M-Ă JUDECĂ PE NEDREPTATE! AM VOIE SĂ FAC CE VREAU, PĂRINȚI MEI NU MIA-U OFERIT NIMIK, IO TREBUIT SĂ LUPT PENTRU TOT, STA-ȚI AȘA, MAMA, AI ZECE LEI SĂ-MI I-AU UN PET?”

Nu. Nu mai folosiți pretextul de „diferit” atunci când sunteți doar proști. Un om care se simte diferit, adesea, suferă, nu știe ce e neregulă, și crede că problema e la el. Repeți clasa a zecea? Wow, asta te face diferit de colegii tăi? LOL!

Sau wow, ești outcast pentru că gen copiezi o celebritate, care era și ea un outcast? WTF.

Fii tu însăți/însuți, indiferent. E treaba oamenilor să te eticheteze, nu a ta. Treaba ta e să nu le lași să se lipească de tine.